Plutesc...

Mi-e dor de tine ca și cum mi-ar lipsi pământul ...cand înotam prea departe in largul marii, și pământul era sub mine, acolo în adanc...aproape, și totuși încă departe... Si pe măsură ce pluteam, simțeam ca nu îl voi putea atinge, și totuși, el era acolo, așteptându-mi trupul - sa ma cuprindă în calda desfătare a siguranței efemere.

Ai văzut în mine ce nimeni nu a putut vedea. Ai văzut băiatul din bărbat, sufletul din inima, iubirea din duritate. Ai avut răbdarea sa creezi dragostea dintre noi din sentimente intense, dar dispersate. Le-ai adunat încet, picătură cu picătură, din valurile unei a mele vieți haotice, intense și disperate după senzații. Și mi-ai dat cea mai pura trăire, pe care nu o cunoaștem pana la tine. Am înviat o data în viață...

Am început sa înțeleg ca e nevoie de o ființa ca tine ca să existe dragoste între doi oameni. Nu știu alte femei asa. Eu am avut șansa să fiu iubit de tine, înger. Și din piatra bruta a sentimentelor ai creat o legătură unica între noi, care e mult deasupra iubirii...e dincolo de vis, e dincolo de ce înțelegem noi ca se întâmplă când ne abandonam unul altuia, cu setea unei iubiri pe care am descoperit-o...

Nu e târziu niciodată sa vreau să-mi găsesc mâna între degetele tale, sa vreau să-ți simt răsuflarea liniștită pe gatul meu, la locul tău. Să-mi simți gropițele dimineața, să-ți simt atingerea trupului tău sculptat de un zeu îndrăgostit de tine, sa te aud rostind cu ochii încă inchiși: bună dimineața, iubitul meu...

(MAH)