Vrei să știi povestea din toate celelalte posturi...sau poate vreau eu sa o mai scriu odată, concis, acum. La un an și o luna (sună ca și un nebun, da, asta eram, dar nebun din dragoste) după ce am înțeles ca a trebuit să mă minți frumos, asa cum ti-am cerut chiar eu sa o faci ca să mă arunci departe de tine și de fericirea ta cu el.
Deci...eram la vârsta aceea a înserării, nu încă a nopţii, când peste simţuri se lasă un fel de calm şi când calmul acesta e aşezat la locul lui, cumva frumos, tăcut, calm pe care unii îl numesc liniște sufletească. Și trăiam. Încet, cu mișcări line, cu sufletul mergând la servici, acasă, la teatru...aproape închis oricui.
Și apoi, într-o zi de toamnă, in sala aceea de pp, te-am văzut...si același suflet de mai sus a izbucnit dintr-o dată în flăcări de o sălbăticie atât de eroică şi de tristă, cum numai la vârsta primei iubiri se mai poate întâmpla.
Credeam că am întâlnit, în sfârşit, jumătatea mea târzie de suflet. Ştiu, cei în amurg se îndrăgostesc uneori de paradoxuri şi de iluzii. Nimic nu poate salva omul de vocaţia nefericirii. Dragostea, când sufletul se apropie de marginile lui, e un lux dureros, o devastare imperială. Ești însă norocos să o poți trăi chiar și așa, în sfârtecare. Pentru că ești încă viu și pentru că licărul ei încă mai trece prin tine.
Poţi scânci ca un animal pierdut şi poţi să te târăşti ca un vierme într-o durere a dragostei de care tu, bătrân, nu mai ştiai că eşti capabil. Dar peste toate astea există sfâşietor de trista victorie, dar şi dulcea osândă că, da, poţi iubi din nou, poţi muşca din perini şi poţi pluti, fără să-ţi mai aduci aminte şi fără să-ţi mai pese că i-ai înfierat și tu cândva pe cei ca tine, îndrăgostiți târzii. Înveți până mori că nu numai viaţa e a ta, ci şi tu eşti al vieţii. Şi aşa am fost eu. Am fost a căderilor, precum căderile au fost ale mele. Am fost o jucărie în mâna destinului, după cum destinul a fost o jucărie în mâna mea. Am fost un simplu om care nu a putut mai mult. Acesta e adevărul. Dincolo de el s-a întins povestea noastră.
Nu ştiu dacă m-ai iubit măcar puţin cu dragoste adevărată, iubita mea. Desigur, nu. Îţi spun asta târziu, după un an de gânduri, absenţă şi vindecare. Nici nu ştiu dacă ne-am mai recunoaște peste ani, pe stradă. Dragostea aceea perfectă din jinduirile mele, dacă ar fi existat cu adevărat, ar fi trebuit să fie mai presus de pasiunea ameţitoare şi capricioasă pe care o împărţeai între tine și soțul din viaţa ta, precum se împarte carnea proaspătă între lupi. Știu doar că îţi eram drag, uneori poate cu dragul acela tulburător şi blajin cu care îţi înconjurai o iubire veche, scrijelită adânc și definitiv pe suflet, la care te întorceai deseori, precum se întoarce o apă în albia ei.
Poate că am fost, până la urmă, cel mai iubit sau cel mai puţin iubit dintre noi, cei doi care existau în viata ta. Dar chiar şi aşa, ţi-am fost mereu recunoscător în gând pentru viaţa pe care ai adăugat-o vieţii mele în amurg. Pentru inima pe care o simțeam în mine cum tremură și cum doare de dragoste. Eram viu și asta era de ajuns, o vreme. A ajuns sa fie de ajuns.
Nu am aflat niciodată cât de mult ţi-ai iubit soţul, deşi îmi spuneai deseori că ai cultul familiei şi că imperiul tău e casa ta. Azi știu însă sigur ca el a fost și tristeţile şi fisurile din pereții casei tale. Prăpăstiile tale. Chiar şi eu ţi-am fost o înfrângere, poate una dintre cele mai mari, pentru că m-ai adăugat vieții tale târziu, când filtrele alegerilor sunt fie tăioase ca lama bisturiului, fie disperat de tolerante.
Azi nu mai ştiu despre tine nimic. Îmi amintesc că ai vrut să pleci într-o zi şi atunci mi-ai lăsat sufletul la margine de drum, aruncat ca un nimic, într-o tufă de spini. Mi-ai spus că trebuie să fii în alt loc şi că ai obosit de noi. Mi-ai spus că vrei să îţi simplifici viaţa. Să te întorci la el, la cel pentru care vibrai atunci, și îl lăsai sa te pătrundă cu toată dorința și dragostea după care tânjeam eu. Și să-ți facă o ființă, asa cum speram eu in secret ca vom avea împreună candva. Ca ne va uni. Ai ales să devin însă o umbră. Poate că nici nu fusesem vreodată mai mult. Am acceptat. Te adoram.
Apoi mi-ai spus „iartă-mă”, ca şi cum ar fi trebuit să te iert că nu ai putut să-mi dai mai mult, ca şi cum apa ar putea fi iertată că seacă de arşiţă şi se urcă la nori. Ca şi cum ai putea ierta copitele cailor că frământă pământul şi că zdrobesc, până la rădăcini, iarba. Ca şi cum ai putea ierta sângele că e roşu şi curge prin tine, şi că, dacă îl separi de trup, se prelinge pe asfalt ca dintr-o rană ce devenisem. Și nici atunci, draga mea D., nu mi-am cerut iertare de la mine, deși eu îmi greșeam mai mult decât a reușit să îmi greșească vreodată alt om.
Azi nu mai ştii de mine nimic. S-a scurs timpul și noi ne-am scurs prin el. Poate vântul sau poate un parfum de lemn de agar, o privire mai scurtă decât o respiraţie, sau o frunză văzută din viteza unui tren în care nu am fost niciodată împreună m-au mai adus cumva în calea amintirilor tale. Poate nu. Dar eu tot sper că te-a durut, prin ani, fiecare zi în care m-am vindecat de tine. Pentru că eu te-am iubit cândva mai presus de viata mea. Mai presus, poate, de prăvălire. Azi, dacă închid ochii, văd drumuri prăfuite, fără întoarcere sau totuși târzii în anii noștri ce vor urma, și pe tine, uneori, tăcând frumos în fața amintirii noastre.
E un loc acolo, descris de o melodie însă: "The heart of my heart". Caut-o, ascult-o.
Acolo încă ești tu.
#DA.
