Scrierea mea (#end2019)

Cumva, reprezinți un punct de cotitura în viața mea. Aceea viață pe care o credeam perfectă, fără să mai aștept mari provocări. Și ai schimbat totul.
Ai apărut la jumătatea anului, cu parfum de idilă. Încet, parfumul s-a transformat în aer, aer pe care am început să-l respir tot mai intens. Și brusc, am început sa realizez ca exiști, o existență plină de dragoste și pasiune mocnită. Și am realizat ca simpla ta prezență îmi da fiori, acel gen de fiori pe care nu îi cunoșteam. Privirea ta, mai întâi dură, apoi plina de iubire, declanșa în mine toate sentimentele de mult uitate, de la dorința pana la tristețe. Într-o ordine incontrolabilă, într-un timp fără de început și sfârșit acum, zi și noapte, și noapte urmată de zi.
Am început sa doresc, datorita ție. Știi bine ce. Tot mai mult, dorință după dorință. Neîmplinite, dar apoi transformate în vise. Eu care nu visam niciodată, acum trăiesc vieți paralele. Câteodată, privind pe acel geam, după acea umbra mergand spre stație (cum ai scris atât de frumos în notele tale) ma trezesc brusc și revin în viață. Dureros, dar e o experienta.
Aceste luni au fost foarte intense, D. Pot spune printre cele mai tumultoase din viata mea nebuna. Și declanșate de un singur sentiment, iubirea mea pentru tine...si mai ales, răspunsul tău. Aici a fost schimbarea completa din viata mea de câțiva zeci de ani, atunci am început transformarea.
Acum ma gândesc la ce va fi mâine. La ce dorințe mai am. Real, mai e doar una, complet diferita de tot ce am visat amândoi. Ai scris azi ultimul mesaj, și a fost ca și cum mi-ai citit sufletul (cum o faci de atâtea ori, fara sa înțelegem de ce).
Pot doar sa te iubesc în continuare, și sa fiu alături de tine, în sufletul tău, pana când vei fi înger.
Îngerul meu...

Scrierea mea (#ingerulmeu)

Am trăit viata la intensitate maxima, cu senzații supreme de viteza la sol, cu pasiuni de noapte mistuitoare, cu liniștea unei familii. Dar nu am fost crezut vreodată ca exista altceva ce poate sa ma schimbe. Nu se putea, după tot ce am încercat.

Și te-am cunoscut. Într-o clipa, într-o sală, într-o vara. Nu înțeleg nici azi ce se întâmplă în mine, de fiecare data când te iau în brate. Mintea mea părăsește acesta lume și doar simt, cum am crezut ca am simțit doar o data în viata. Aiurea. Ce simt pentru tine nu are cuvinte românești. Nu mai trăiesc ca să iubesc, te iubesc pe tine ca să pot trai. Și nu e o frază din cărțile de iubire, din nefericire. Îmi dau seama, în acele momente rare când sunt lucid, ca tu iubești pe altcineva, pe cineva căruia ai ales sa-i dăruiești viata ta. Și nu vei părăsi niciodată (cuvântul tău preferat) acea persoana, pentru ca ești minunata. Ai o viata frumoasa, ai pe cineva care ține la tine si îi răspunzi cu aceleași sentimente. De multe ori sunt egoist, gândindu-mă și sperând că-l vei lăsa și vei veni la mine. Am înțeles azi ca nu se va intampla, ca nu pot lupta cu destinul. Oricât de mult te-aș iubi, oricât de mult am ajuns sa trăiesc cu telefonul gândurilor tale, nu pot schimba nimic. Ma rog Lui sa facă ceva, să-mi dea puterea de a trai fără sa mă gândesc la tine. Nu se întâmplă. Suntem atât de departe încât ma îngrozesc, și ma distrug nopțile în care visez viata(da, Viața) și ma trezesc apoi gol și singur. Deși sunt înconjurat de oameni care țin la mine, eu sunt într-un alt film(iubesc cuvintele tale, chiar dacă ma doboară de fiecare data).

Sunt resemnat și nu vreau sa te îndepărtez de fericirea ta. Am văzut o data o durere enormă în ochii tai, și m-am urât mai mult decât te-ai urât tu pe tine. Sa știi ca am renunțat și la speranță. Nu pentru ca m-ai respins de atatea ori, ci pentru ca am înțeles ca nu pot fi doar eu. Asta cred ca e durerea cea mai copleșitoare pentru fiecare bărbat sau femeie, și dacă o găsești în viata, însemna că am înțeles de fapt de ce suntem suflete. Sa iubim și sa suferim. Pare un clișeu pana ajungi să-l simți. Apoi restul vieții mele nu mai are sens, nici ce am trăit și nici ce urmează. Sunt cumva ca un drogat, trec prin momente și nu le simt, aștept doar îmbrățișarea și sărutul. Tremur și țin telefonul în mana, pentru când mă vei chema. Și uit ca tu ai o viata, ai sentimente, vrei sa trăiești. Uit pentru ca în minute vreau să-ți sorb toată dragostea, și te chinui și vad asta. Faci eforturi și gesturi pentru mine pe care nimeni nu le-ar face, în situația ta. Și ma iubești, si simt asta, și sunt recunoscător, și nu știu să-ți arat. 
De o vreme, arunc doar gânduri aici. Nu știu sa scriu, și când o fac, scrie durerea din mine. Și as da ani din viata, D., sa schimb totul și sa respir lângă tine, cu o condiție care nu  exista:  sa fiu eu el...
Însă voi lua în continuare tot ce îmi oferi, și o voi face încet și tandru, asa cum ma săruți tu cu sufletul, îngerul meu drag. Și ma voi pierde în tine, cu tine, ca nu știu sa fac altceva acum. Și poate niciodată.

Scrierea mea (#DA)

Al doilea "lucru" important pentru mine, după dragostea ta, este sa te înțeleg. Și asta nu se intamplă, cel puțin în ultima vreme.
Mă uit la tine, și nu vad decât dragoste. Sunt orbit de a mea pentru tine, și probabil caut cu disperare același răspuns. De aceea te strâng în brate, căutând o confirmare...cand ești lipita de mine, pot sa te simt prin trup, prin încordarea sau relaxarea care ți se intampla. Dar simt doar fizic, pentru ca am înțeles ieri că ceea ce gândești e departe de mine. Prea departe...
Am plâns atunci, la despărțire. Mai mult decât as fi vrut ți-am arătat totul,dar mai ales cât de frica îmi este. Exista în sufletul tău minunat un mai mult decât "ceva", sunt "ele". De "ele" mi-e frica, pentru ca știu ca ne vor despărți. Și ne vor despărți nu frumos (parca ar exista despărțiri frumoase), ne vor rupe sufletele pentru restul vietilor noastre.
Ți-am spus ca ești complexa, D. Îți cer mereu scrierile tale, din care îmi picuri câteodată stropi. Sunt stropi de lacrimi interioare, dar când le ating, realizez ca ești undeva sus cu sufletul, departe de dragostea mută și oarbă la care trebuie să-i faci față mereu ("nebun") . Atât știu eu, și te necajesc.
Înțeleg însă un lucru, când cuvintele scrierilor tale pătrund încet și in mintea mea: ai ridicat un zid în tine, clădit pe "niciodată", și "noi nu putem fi împreună în viata asta". Dar intuiesc, poate greșit, ca nu e chiar așa și asta te doare. Mai mult decât ai crezut la început, mai mult decât poți suporta în unele zile. Și dă-mi voie să-ți scriu ca știu cum e, pentru ca eu am simțit acesta durere, la maxim. Nopti întregi nedormite, pentru ca nu te pot avea. Zile întregi cu priviri pe geam, pentru ca noi nu vom fi. Fiecare minut gândindu-mă de ce, de ce acum, de ce tu, de ce NU. Un blestem extrem de dureros. Și relațiile noastre sociale (știi exact la ce ma refer) și cele intime ne sapă încet, picătură cu picătură, durerea. O adâncesc. Și apoi vine deznădejdea.
Eu am renunțat de o vreme sa o mai simt. Am ajuns sa caut doar ochii tai, bratele tale și mai ales buzele. În acele secunde, nu mai sunt om. Sunt doar jumătatea care încearcă sa se unească înapoi, sa simtă cu intensitatea pe care o știi, unitatea ființei noastre. Știu ca nu te ajuta, înger. Acum știu. Și știu ca ma vei opri, cândva.
Dar nu azi...

DA (#19)

În bezna luminată incet,
De două ceasuri trecătoare,
Mi-ai arătat cum poate fi,
Iubirea care ne tot doare.

Mi-e dor de trupul neatins,
Acoperit de sărutări,
Mi-e dor de buzele-ți fierbinți,
Din depărtări.

Cine te-așteaptă, te iubește,
Iubindu-te, nădăjduiește,
Ca într-o zi, îngerul meu,
Vei lumina mereu,
O zi, un an, o viață,
Iubirea fără de speranță.

(MAH)

"Dacă stai și privești în zare, vor curge
răspunsuri...." - nu, și vin mai multe întrebări, când ochii nu vad altceva decat ființa ta, și mintea nu înțelege de ce iubirea e atât de intensă, și sufletul mi se mistuie după tine.
"Poate totuși, speri ca se va opri ploaia, și ai sa o zărești din nou fugind grăbită în stația de autobuz..." - sper sa o vad, măcar pt o secunda, cu buclele tresarind ușor la fiecare pas, ca o femeie iubita plecând din viata mea...in acea seara, în aceea noapte care trece greu...
"...sau poate te gândești ca azi e ziua în care întra, te ia de mână și te conduce spre viata pe care ți-o dorești" - am visat o vreme așa, cu ochii pe o ușă din sticla, care ma separa de realitatea biroului; și îmi dau seama ca visul e încă acolo, într-un colț de suflet înghesuit voit de mine, sa nu mai îndrăznească sa spere vreodată... Si totuși, fiecare semn de la tine luminează acel colț, mereu, și parca nu-l pot închide definitiv, și tot mai greu e să-i rezist...doar lacrimile îl inunda și încet, încet, îl îneacă...
"În timpul în care trăiești tu, ea este doar călător! Puțin mai mult decât o frunza..." - realizez ca viata ta s-a schimbat mult, ca poate(!) nu mai poți fii cum ai fost, ca te-am schimbat. Acele secunde vor fi ani, și vor fi anii mei și ai tai, în care eu te urmăresc cum nimeni nu te va urmări, în care tu vei pluti în viata ta, dusa de un vânt stabil și de încă ceva, o adiere de iubire care te va balansa din când în când, într-o amintire dureroasa și în același timp...iubită.
Nu mai am lacrimi sa scriu, ochii sunt uscați și nu mai vad bine. Ultima parte e sufletul tău descris minunat, mai urmează o noapte și voi scrie despre el.

DA (#25)

Adorm mereu cu tine în gând,
În noaptea-ndelungată,
Și mă trezesc cu raiul'n suflet,
Și iadul, totodată.

Îmi spui mereu ca nu vom fii,
Și zac nebun, în beznă.
Dar ochii ți-i zăresc, în zi,
Și redevin lumină.

Aștept atingerea ta lină,
În fiecare zi, mereu.
Și spațiul celor două brațe,
În care redevin doar eu.

Aș da și anii mei târzii,

Ca sa rămân acolo, 
Sa simt cum ma iubești, oftând,

Și aici, și poate dincolo. 

În mine sa te pierzi as vrea, 

Dar fără gânduri grele,
Sa nu te mai gândești la timp, 

Ci doar la visurile mele.
                           (M. A. H.)