Mă surprind de foarte multe ori că, atunci când îmi scrii că mă iubești, rostesc un singur cuvânt "Doamne...". Fix așa, cu puncte.
M-am întrebat de multe ori de ce scap acest oftat de fericire, ca și cum sufletul meu era încărcat de ceva ce nu puteam defini și aștepta un impuls sa se liniștească dintr-o dată...printr-un cuvânt adresat cuiva.
Lui Dumnezeu...pe de-o parte, cumva ca o mulțumire că a avut o contribuție la ce s-a intamplat, la curajul pe care l-am avut când ți-am spus cele două cuvinte într-o vară torida de acum 2 ani. Tremuram atât de tare încât îmi era frig la treizeci de grade plus. Eram un străin pentru tine, un cineva mai bătrân ca tine, un bărbat despre care nu știai de ce îți spunea asta...un nebun. Din dragoste, aveai să-ți dai seama mult mai târziu.
"Doamne..." este însă mai ales pentru tine. Tu, o femeie care s-a transformat complet când ai început sa simți altceva decât atracție fizică reținută, pentru mine. Tu, femeie iubită intim de el, femeie care alerga zilnic după servici să își găsească rostul unindu-se cu el, ai început să mă vezi. Încet, am simțit privirea ta asupra mea, am simțit primii fiori pe care îi lăsai să respire pe buzele mele. Am început sa avem timpul nostru, eu renunțând la tot și tu rezistând...la tot. Iubirea fizică o păstrai doar pentru el, dar în minutele împreună, îmi dădeai sufletul mie. O vreme. Trecută, pierdută pe veci.
"Doamne.." e pentru mine. Încă nu îmi vine sa cred, conștient, ca după doi ani trecuți fără să mă iubești complet, eu sunt îndrăgostit de tine din ce în ce mai mult. Doi ani. Multe zile și nopți de durere, de regrete, de dorințe și pasiuni. Mai ales însă, de iubire ținută în piept și scrisă în mii de cuvinte.
"Doamne..." e in final, pentru noi. Am trăit cât am putut, am avut timpul nostru. Am avut ceva sublim - nopțile noastre. Când cuvintele erau de prisos, când buzele transmiteau tot ce ne doream și nu puteai să-mi dai. Cand ochii implorau...o dată, o singură dată să gustăm din ce nu am avut vreodată. "Doamne..." ne abandonam Ție, printr-un sărut fiebinte, prin corpuri strâns lipite și prin minți rătăcite în lumile noastre ideale. Am fost atât de aproape...și totuși, atât de departe de noi.
"Doamne..." e, în final, pentru când stau pe o canapea rece, în intuneric, știind că singura fericire pe care am avut-o în viață e departe de mine. Într-un pat al lor, într-o căsnicie a ei fericită, în alte brațe și alte vise.
"Doamne..." e de fapt un "Te iubesc", dar unit cu EL într-o speranță mută...niciodată împlinită. Dacă Știi că mi-aș da acum toată viața pentru ea, de ce nu iei durerea?
E târziu...ca niciodată. Și totuși ce simt pentru tine, D., e toată esența sufletului meu, când îți spun:
"Doamne...te iubesc, femeia vieții mele"
(MAH)
