#Dialoguri

"-Ai iubit-o?
Am oftat, și privirea s-a ridicat spre cerul albastru, asemeni buclelor ei.
-Cum sa vă răspund? Am iubit-o, o iubesc și o voi iubi. Era unică. Este unica vieții mele.
În fiecare zi, era diferită. Sau descopeream eu în ea trăiri, reacții, priviri, atingeri noi. Câteodată nesigură, pana la naivitate. Câteodată arogantă, dar și atunci ghiceai sufletul minunat care lupta în spatele aparenței.
Dar,cel mai des, o descopeream îndrăgostită. De mine. Și când o femeie ca ea iubește, doar infinitul este limita a ceea ce puteam simți împreună.
Era o suta de femei într-una, dar mirosul era întotdeauna acelasi: iubire. Suflet minunat, chinuit de apăsarea sociala, de alegerile pe care le făcea. Și toate, pentru a mă iubi pe mine. Asta a fost singura mea certitudine în ceea ce o privea. Nu-i știam viata personala, relația cu el, dar știam ca simte pentru mine ce simt și eu pentru ea.
Apoi era zâmbetul.
Când zâmbea, nu mai știam pe ce lume sunt.
Când zâmbea, ma pierdeam complet, uitam ce vream sa vorbim, nu mai gândeam. Ma pierdeam în ea, în universul pe care îl crea instant pentru noi, cu al ei surâs.
Indiferent unde ne găseam, când zâmbea...era doar pentru mine.
Imi zâmbea cu ochii, cu buzele senzuale, cu trupul. Dar mai ales, îmi zâmbea cu sufletul. M-a transformat în bărbatul de acum, m-a făcut să simt și sa înțeleg ce e dragostea...iubind-o în fiecare clipa, pe ea.

Și mai era ceva, ceva sublim, obținut cu durere și pierdut la fel: sărutul. Dar despre asta poate alta data... "

Te iubesc, D.

(MAH)