Scrierea mea (#DA)

Al doilea "lucru" important pentru mine, după dragostea ta, este sa te înțeleg. Și asta nu se intamplă, cel puțin în ultima vreme.
Mă uit la tine, și nu vad decât dragoste. Sunt orbit de a mea pentru tine, și probabil caut cu disperare același răspuns. De aceea te strâng în brate, căutând o confirmare...cand ești lipita de mine, pot sa te simt prin trup, prin încordarea sau relaxarea care ți se intampla. Dar simt doar fizic, pentru ca am înțeles ieri că ceea ce gândești e departe de mine. Prea departe...
Am plâns atunci, la despărțire. Mai mult decât as fi vrut ți-am arătat totul,dar mai ales cât de frica îmi este. Exista în sufletul tău minunat un mai mult decât "ceva", sunt "ele". De "ele" mi-e frica, pentru ca știu ca ne vor despărți. Și ne vor despărți nu frumos (parca ar exista despărțiri frumoase), ne vor rupe sufletele pentru restul vietilor noastre.
Ți-am spus ca ești complexa, D. Îți cer mereu scrierile tale, din care îmi picuri câteodată stropi. Sunt stropi de lacrimi interioare, dar când le ating, realizez ca ești undeva sus cu sufletul, departe de dragostea mută și oarbă la care trebuie să-i faci față mereu ("nebun") . Atât știu eu, și te necajesc.
Înțeleg însă un lucru, când cuvintele scrierilor tale pătrund încet și in mintea mea: ai ridicat un zid în tine, clădit pe "niciodată", și "noi nu putem fi împreună în viata asta". Dar intuiesc, poate greșit, ca nu e chiar așa și asta te doare. Mai mult decât ai crezut la început, mai mult decât poți suporta în unele zile. Și dă-mi voie să-ți scriu ca știu cum e, pentru ca eu am simțit acesta durere, la maxim. Nopti întregi nedormite, pentru ca nu te pot avea. Zile întregi cu priviri pe geam, pentru ca noi nu vom fi. Fiecare minut gândindu-mă de ce, de ce acum, de ce tu, de ce NU. Un blestem extrem de dureros. Și relațiile noastre sociale (știi exact la ce ma refer) și cele intime ne sapă încet, picătură cu picătură, durerea. O adâncesc. Și apoi vine deznădejdea.
Eu am renunțat de o vreme sa o mai simt. Am ajuns sa caut doar ochii tai, bratele tale și mai ales buzele. În acele secunde, nu mai sunt om. Sunt doar jumătatea care încearcă sa se unească înapoi, sa simtă cu intensitatea pe care o știi, unitatea ființei noastre. Știu ca nu te ajuta, înger. Acum știu. Și știu ca ma vei opri, cândva.
Dar nu azi...